Günther, fiul cel mare al gazdelor, avea 19 ani în 1968 și era deja om serios cu serviciu, lucra ca vănzător la un magazin “Metalo-Chimice” din centrul Mediașului. De el aveam parte doar un pic seara și la sfărșit de săptămână. Era preferatul meu pentru că era mai blând și mai înțelegător. Plus că avea și prietenă, posibilă viitoare logodnică. Uaaaa! Ne treceau fiorii când îl vedem că seara se spală și se barberește din nou, se imbracă cu blugii primiți de la rude “de afară”, leviși originali, din ăia cu pânză groasă și grea și dispare în bezna uliței să se întâlnească cu Ea. Misterul a ceea ce urma ne aprindea imaginația și adormeam cu convingerea că pe lângă faptul că se țin de mână când se plimbă, precis se și pupă! După cum am mai spus mai sus, imaginația asta avea să mă coste în 1970.
Otto, Otti când nu eram certați, avea 16 ani și era un viitor campion mondial la atletism. Era membru de club sportiv și avea chiar și pantofi de alergare cu cuie. Vechi și ponosiți, cred că erau la a X-a generație de campion speranță dar erau râvniți de toată picimea din Bratei. Și evident, Otti era un erou invidiat. Toată lumea știa că Otti va fi un mare recordman olimpic și internațional. Căteodată aveam privilegiul de a fi lăsați să alergăm “alături” de el. Adică porneam de-odată dar când eu terminam prima și unica tură de cvartal, el deja o termina pe a treia din cele zece normate. Însă nu aveam satisfacția de a vedea pantofii cu cuie în acțiune căci aceia avea voie să-i încalțe doar pe pistele de zgură. Și dacă doar atunci avea voie să-i poarte, doar atunci îi purta! V-am mai spus, chestia cu disciplina nemțească! Trebuie să recunosc, ăsta era și un noroc pentru noi, ăștia mici și păcătoși, pentru că amenințarea lui supremă era “Poate vrei să te iau la șuturi cu pantofii cu cuie!”. Otti m-a învățat să pescuiesc. Am mers mult la pescuit cu el dar deși mă atrăgea aventura și bucuria și onoarea de a-i fi tovarăș, nu s-a prins de mine pasiunea pescuitului. Nu-mi plăcea nici căutatul viermilor în mortăciuni și în grămada de gunoi, nici vănătoarea de coropișnițe, nici trasul momelii în ac, nici mirosul de mâl, nici plimbatul desuculț prin ochiurile mâloase ale Tărnavei, nici scosul cârligului din buza/gura/capul peștelui și nici evisceratul lui. E drept, îmi plăcea mult (și atunci) să mănânc pește. Plăcerea supremă oferită de pescuit era când participam la nașterea din mai nimic a unei noi undițe. Aia da!Cu Otti aveam acces și în atelierul tatălui său care era un fel de cameră a comoriilor pentru mine iar acțiuni de genul „ține de capătul ăsta!”, “pune degetul aici și nu mai tremura!”, “adu-mi aia, blegule!” erau incubatorul viitoarei mele meserii de inginer constructor de rachete și nave spațale la NASA. Sau Baikonur, să nu aibă tata de dat cu subsemnatul.
Domnul Fronius, Fred Onkel, era și dânsul, ca și Hans, în cămpul muncii. Lucra la fabrica de conserve din Mediaș. Dânsul era autoritatea supremă. Nu vroiai să-i provoci nici măcar o încruntare a sprâncenelor. Vorbele lui aveau o greutate deosebită. Totul era o sarcină, o instrucțiune, o povață sau o dojană. Rar și câte o gratulare. La sfărșit de săptămână mă lipeam de dânsul și nu mai scăpa de mine până luni dimineața. Grădinărit, stupărit, bricolat prin gospodărie, totul era fascinant pentru mine. Și evident, meșteritul în Camera Comorilor. Vă dați seama că pericolul unei pedepse privative de participare era suficient pentru a concentra în mine toată disciplina prusacă de pe lume! Singurul necaz era că timorat de personalitatea dânsului, îmi găseam mai greu termenii nemțești ale curiozităților și dorințelor mele și deci deveneam cam tăcut și suspect de modest. Noroc că știa dânsul ce vreau să fac sau să aflu și lua inițiativa.
Tante Kete era stăpâna locului, mama noastră a tutuor. Evident, noțiunea de răsfăț îi era incompatibilă genetic, dar după o vreme învățai să-i ghicești sub masca severă semnele afecțiunii și grijii materne față de toți cei care eram, chiar și vremelnic, în casa dânsei.
Singura diferență vizibilă de atitudine față copiii sezonieri și cei naturali era că pentru noi adoptații era și învățătoare. Nu aveam mult de lucru cu noi pentru că greul efortului educativ într-ale limbii și disciplinii germane era preluat de toată comunitatea. Dânsa ne verifica doar temele și ne dădea teme noi pentru a doua zi. Care teme constau în traduceri scrise în și din germană. Căteodată mai verfica prin sondaj dacă într-adevăr citiserăm capitolele declarate ca citite din lectura obligatorie. Dar treaba asta cu cititul nu era foarte strictă pentru că accentul era pe activitățile în aer liber și în colectivitate. Doar când era vreme ploioasă mai apucam, seara înainte de culcare, căte o oră, maximum o oră jumate de lectură.
